Când tună de ce lumea și-ascunde chipul dalb?
De ce în lume totul e numai un vacarm?
Când cerul e-norat iar Domnul face punți, Tu te ferești de ploaie, gândești că ai să fugi?
Dar tu de faci păcate, tu unde-ai să te-ascunzi?
Când pajiștea e verde, de ce călcăm pe ea?
Căci însăși ca o viață pierdută-n lumea sa
E iarba de sub tălpi ce moare-n umbra ta.
Când soarele răsare de ce nu îl primești?
Te umple de lumină, de razele cerești,
Ești doar un OM ce pururi în ochi n-ai să-l privești.
Când luna-n întuneric și-aduce perna sa,
Ca ziua dusă-n urmă să poată sta pe ea,
Tu te întinzi pierdut și-adormi în lumea ta.
Când roua dimineții trezește somnul tău,
Când de în noaptea grea ți-apare Dumnezeu,
De ce-l gonești și-n suflet primești doar ce e rău?
Când ziua dulce-i totul, de ce dorești amar?
Iubirea ta păstrezi, când totu-a fost un dar,
Ce Domnul ți l-a dat, pierdut azi în zadar.
Când ceața-ți umple traiul, când nu mai vezi nimic,
Când ești orbit de viața ce-n lume ai trăit,
Vei retrăi o clipă din tot ce ai iubit.
Când lumea ți se stinge, aprins ești în sfârșit,
De sufletul trăiește, iubește ce-a iubit,
E dragostea de sine prin care-a pătimit.
Și-n ceasul cel din urmă, amurgul când îl simți,
Când forțele se duc, când vrei scrâșnind din dinți,
Petrec ai tăi dușmani, iar tu încerci, te minți,
Să mai trăiești un dor, când tu te-ndrepți spre Sfinți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu